Toti intalnim oameni care ne schimba sau ne modeleaza viata. Pentru mine unul din acei oameni a fost domnul profesor de matematica Mihai Cristescu. Raeori dai peste un om genial, bun, intelept, talentat, dispus sa te invete. Eu am avut sansa sa intalnesc acest om. Usor ciudat pentru un oras mic de provincie, rupt de peisaj si traind intr-o lume apropape paralela dom’profesor transforma copiii in oameni, folosind pregatirea la matematica drept pretext.

De fiecare data cand il vizitam “ma citea” de cum intram pe usa: Dragoselu, tu azi esti suparat! Ai tu ceva pe suflet si nu spui. Nu a gresit vreodata, desi uneori insistam sa zic ca n-am nimic. Drama vietii mele, pe vremea aceea, era ca ai mei nu-mi puteau cumpara un calculator. Eu gaseam “solutii” care sfarseau prin dezamagiri succesive.

Intr-o zi dom’profesor mi-a zis ca o sa-mi spuna cum fac sa scap de micile mele motive de suparare. Sfatul lui a fost: Nu judeca oamenii luandu-te pe tine ca etalon. Dupa mult timp am inteles si ce inseamna. Din cand in cand o uit si am nevoie de diverse intamplari care sa ma impinga sa o rememorez.

Aplicand-o am reusit sa-mi fac prieteni din medii diferite, cu caractere total diferite, oameni care in mod obisnuit nici macar nu s-ar tolera reciproc. Imi place ca pot interactiona cu fiecare in parte. Merge cata vreme nu incerc sa-i incadrez in tiparul meu, cata vreme nu ma folosesc pe mine drept etalon in a judeca daca mi se “potrivesc”.
Viata de zi cu zi, pana si blogul acesta, sunt exemple clare ale tendintei mele de a judeca pe sistemul “sa-i salvam pe toti”. Putem inlocui salvam cu convingem, invatam, ajutam samd. Mi s-a spus de o gramda de ori ca sunt arogant, rupt de realitate, privilegiat, nesimtit, insensibil. De fiecare data incercam sa dau un sfat care sa-i ajute pe cei de pe langa mine. Recunosc si o alta greseala a mea, sfatul era de multe ori necerut.

Evolutia, experienta si pozitia mea sunt atipice, imi dau seama de asta, fie doar la o analiza statistica. Pentru ca am fost influentat de oameni atipici, in conjucturi obisnuite. Am ramas cu ideea ca singurul mod de a rasplati o mana de ajutor este sa o dai mai departe, nu inapoi. Asta incerc sa fac uneori prin ceea ce scriu pe blog. Alteori sunt mai practic, fac asta in viata de zi cu zi. Singurul lucru cu siguranta bun in toate incercarile mele este bunavointa. Pe bunavointa se bazeaza sfaturile, istoriile si indemnurile date. Cu siguranta fac unele erori in judecata de moment, cu siguranta ele nu sunt in totalitate bune. Ramane la latitudinea fiecaruia sa-si selecteze partile care-l ajuta, inspira, motiveaza, declanseaza.

De ignoranta si mediocritate mi-a fost mereu frica. Mi-as dori sa excelez negativ sau pozitiv (nu conteaza) si sa fiu mereu deschis cunoasterii. Nu scriu pentru mase, nu vreau popularitate, aprobare sau acceptare. Scriu pentru cei atipici, ca mine, care uneori au nevoie de un sfat sau o simpla idee.

Posturile mele au declansat mereu o reactie din partea cititorilor. Asta inseamna ca nu au fost mediocre. Totusi, subiectele fierbinti au derivat deseori intr-un razboi al ignorantilor, in care toti vroiau sa-si impuna parerea si nimeni nu vroia sa asculte. Postul anterior a reusit sa-mi puna capac si mie. Mi-am dat seama ca din nou incerc sa-i impac pe toti, sa le explic tuturor, sa ma justific pentru fiecare in parte. Am deviat de scop, acela de a comunica cu cei care sunt dispusi sa auda si sa inteleaga. Suna a elitism pentru ca, din nefericire, numarul celor capabili sa comunice este foarte mic. De zgomot si limitare sunt asaltat zilnic. Am hotarat sa fac curatenie pe blog, sa nu avem parte de asa ceva aici, cu riscul de taia si din semnalul util.

Am inchis comentariile la toate articolele mele. Am sters toate comentariile facute pana acum. Voi mentine aceasta politica de acum inainte. Cine vrea sa comenteze o face pe blogul lui, pe care si-l poate crea oricand gratuit. Primesc cu bucurie mailurile de la cei care citesc si promit sa rectific posibilele erori din viitoarele mele posturi. Le multumesc celor care au comentat pana acum. Mi-a fost greu sa renunt la mai mult de o mie de insemnari, multe valoroase, dar trebuia sa o fac pentru a impune regula.

Mi-am dat iarasi seama ca nu eu sunt etalonul, deci nu are sens sa ma astept la o reactie (considerata de mine) “normala” din partea celor care ma citesc. Prefer sa ignor si sa fiu ignorat, daca asta imi salveaza timp si energie. Cine are urechi sa auda, cine are ochi sa vada, cine are cap sa gandeasca, cine are inspiratie sa scrie.  Eu promit sa fac acelasi lucru, caci acum pot sa-mi astern gandurile in liniste.