“Every man is guilty of all the good he didn’t do.”

Cand am inceput sa ma lovesc de Internet eram un adolescent limitat din provincie. Nu-mi pot da seama care ar fi cunoscutii mei de azi daca nu ar fi existat Internetul ca metoda de socializare. Judecand acum reactiile mele de acum multi ani, inregistrate constiincios online, mai ca regret ca nu ma pot intoarce in timp sa ma iau la palme. Ce e facut e facut, asa ca poti doar sa-ti permiti sa evoluezi.

Un aspect foarte interesant al socializarii online este dat de lipsa contactului direct intre persoane – ceea ce permite un grad mai mare de agresivitate. E usor sa cedezi impulsului si sa confrunti direct, frontal, diverse persoane. Cum consecintele previzibile nu sunt foarte grave nu prea ai motive de auto-cenzura. Rezultatul? Mai toti latra si musca.

In mod ciudat persoanele cu care ai conflicte si cu care ajungi sa te intalnesti iti devin prieteni. Uitati deopotriva toate insultele aruncate si descoperiti partile umane ale fiecaruia. E mult mai greu sa pui etichete pe oameni de care te leaga ceva, fie si doua cafele. Eu stiu pentru ca am patit-o la inceputurile “activitatii” online si am revazut acelast lucru de nenumarate ori.

In cele din urma e usor sa intelegi de ce natura umana tinde sa se dezalantuie in mediul virtual. Ce nu pot intelege este motivul pentru care tot mai multi “actori” cunoscuti ai mediului online isi fac un titlu de glorie din faptul ca sunt incomozi. Critica, pana la un punct, este extrem de benefica. Dusa mai departe incepe sa doara, iar in cele din urma isi pierde valoarea pozitiva, devenind o arma de gadilat egoul criticului.

Asumarea rolului de persoana critica, incomoda, ma face sa ma indoiesc de calitatile pozitive ale respectivei persoane. Stim cu totii cat de usor e sa dai cu piciorul, sa spui “Nu asa!”, sa “stii mai bine”. La fel, pusi sa indeplinim munca pe care o criticam incepem sa vedem o gramda de aspecte, sa gasim scuze, sa avem motive, sa ne domolim.

Eu am fost vindecat de mare parte din pronirile critice atunci cand am fost facut responsabil de oameni, proiecte, hartii, infrastructura si am vazut diferenta dintre vorbe si fapte. E incredibil de usor sa spui ceva si sa te convingi ca stii si ca ai dreptate. E incredibil de greu sa te misti cand stii ca ai ceva de facut.

Poate o fi de vina pornirea omeneasca de a da cu piciorul si invidia manifestata prin “sa-ti spun eu cum se face”. Poate nevoia de a demonstra ca si tu valorezi ceva, calcand pe capetele altora. Greu de spus.

Exista si metode “curate” de a critica, satiriza, polemiza. Pot fi supape foarte bune cand simti nevoi de acest gen, cata vreme sunt marcate ca “loc de dat cu capul”. De aici pana la a inunda materialele de PR, marketing, prezentarile sau prelegerile cu critici nefondate sau exagerate, e cale lunga – iar sa faci din asta o realizare e cel putin neinspirat.

Am scris lucrurile astea in primul rand pentru a-mi da mie o lectie, pentru a-mi opri pornirile critice fara valoare, pentru a nu fi “sef”. Asociez ideea de sef urmatorului vers:

In fiecare prost presimt un sef / Si intrevad demersuri.

… si mi-e cu atat mai frica de a deveni “sef” online cu cat realizez care este responsabilitatea unui antreprenor “critic”.

Nu o sa ne traga nimeni de urechi ca n-am criticat destul, asa ca hai sa ne facem griji pentru toate lucrurile bune pe care inca nu le-am facut, e mai mult loc pentru ele decat pentru critici.

Astept criticile comentariului. Ca orice pornire pasnica stiu ca va fi ridiculizata ;-) O avea si cainta caile ei intortocheate…